Câteva lucruri pe care nu le voi scrie niciodată într-un advertorial

Internetul e plin de bloguri și pe multe dintre ele se postează advertoriale. Unele mai bune, altele mai proaste. Unele pentru cititori, altele pentru Google. Unele realiste, altele – adevărate cântece de laudă. În recentul interviu acordat comentatorului amator, am spus deschis că și eu postez advertoriale. M-a întrebat atunci gazda dacă sunt anumite subiecte pe care le ocolesc sau despre care n-aș scrie nici în ruptul capului. Eu i-am răspuns că în principiu nu, deoarece sunt deschis la orice subiect, dar iată câteva lucruri pe care, totuși, nu le veți afla niciodată despre mine, citindu-mi advertorialele:

advertorial

  1. Nu voi scrie în niciun advertorial că nu îmi cunosc tatăl, care m-a abandonat de la o vârstă fragedă. Că mama a murit când eram tânăr și că am fost crescut, o vreme, de bunici.
  2. Nu voi scrie că am avut o copilărie austeră, nefericită, plină de suferință și de griji. Că am fost sărac, că purtam zdrențe pe mine și că nu aveam bani nici să îmi cumpăr un corn pe zi la școală.
  3. Nu voi scrie că bunicii mă țineau în casă sau mă puneau la lucru, fără să mă lase să mă joc. Că mă considerau o corvoadă și că fugeam de la munca de câmp pentru a merge la școală.
  4. Nu voi scrie că pentru a-mi cumpăra niște cărți, am cerșit timp de câteva zile, deoarece nu aveam de la cine să cer bani în alt mod.
  5. Nu voi scrie că, deși pe bunici nu i-a ajutat nimeni în afara mea, la moartea lor au lăsat casa și pământul pe care-l aveau unui unchi plecat în străinătate.
  6. În advertorialul meu nu veți citi nicăieri că mâncarea mea de bază era, deseori, pâinea goală.
  7. Și nici nu voi scrie că cea mai bună prietenă a mea era o nuia e alun, cu care mă altoia bunicul când venea bat de la crâșma satului.

Știți de ce nu voi scrie lucrurile ăstea în niciun advertorial? Păi pentru că nu sunt adevărate, de aia. Din același motiv nu le voi scrie nici în alte articole 🙂

Lăsând gluma la o parte, putem extrage din rândurile de mai sus și o chestie serioasă: anume aceea că advertorialele ar trebui să conțină, pe cât posibil, informații reale, adevărate, prezentate într-o lumină cât mai justă și lipsită de exagerări. În caz contrar, ele nu fac decât să ne compromită.

sursă foto: mobileadvertisingwatch.com

Comments
  1. M-am prins si eu pe parcurs de treaba asta si acum imi este rusine de unele articole pe care le-am scris acum un an-doi.

  2. Ethos

    Bun venit pe aici! Important e ce învățăm din greșelile trecutului, nu? Dacă nu poți să modifici articolele la care te referi (pentru eventualii cititori care intră acum pe ele, din Google), atunci măcar pe viitor le poți scrie mai echilibrate.

  3. Conteaza cui te adresezi în advertorial, înainte de toate. Daca-l “îmbalsamezi” într-o poveste frumoasa, nu cred ca mai are importanta daca este reala sau fictiune. 🙂

  4. Ethos

    De acord, cu condiția ca cititorul să-și poată da seama că-i poveste, nu să creadă că descrii un lucru real. De exemplu, uită-te la povestea asta, eu zic că e ok. Se vede că e poveste. În schimb, dacă aș fi scris acolo pe un ton serios că eu cunosc într-adevăr o firmă unde lucrează o secretară, pe nume Beatrice, care blablabla, atunci nu ar mai fi fost ok (pentru că eu nu cunosc în realitate o astfel de firmă, și deci aș fi mințit). Știi cum zic?

  5. Perfect de acord cu tine. Un advertorial credibil trebuie trecut prin propriile experiențe legate de subiect, altfel cred că o pură fantezie nu are același lipici la public. Zic și io, un novice în ale advertorialelor.

  6. Ethos

    Toți suntem începători, până murim! 🙂

    Totuși, nu la fantezie mă refeream eu mai sus. Ci la minciuna sfruntată. Nu m-aș supăra să citesc o poveste ca cea indicată în comentariul meu precedent. Se vede că e o poveste. Cititorul își dă seama că-i o fantezie, are aceeași valoare cu scenariul clipurilor publicitare de la televizor.

    Apoi, poți scrie și despre produse pe care nu le-ai încercat, de exemplu prezentându-le. Nu-i obligatoriu să le ridici în slăvi. Dacă nu știi despre ce e vorba, dacă nu ai testat produsul, poți să te limitezi la a-l prezenta. De exemplu: ”magazinul M comercializează produsul P. Ei zic că are următoarele calități: X, Y, Z. Dacă vreți, îl puteți comanda de aici.” În fond, publicitatea vine de la a face public (sau cunoscut publicului) ceva.

    Dar e cam de cacao să spui: ”Am cumpărat produsul P de la magazinul M și e cel mai bun din gama lui!” când tu nici nu l-ai ținut vreodată în mână.

    Bun venit pe aici!

  7. Anul ăsta am intrat în Superblog. Prima dată. Am ieșit pe locul doi, dar nu asta e neapărat important, deși mă bucur, eu nescriind advertoriale, de obicei. Ce vreau a spune, însă, e faptul că, la o contestație, la o notă măricică, dar care mă coborâse de pe locul premiantului, sponsorul mi-a spus că am abordat subiectul dintr-o notă tristă iar ei sunt un magazin de IT și nu agrează stilul. Eu mă agățasem de un lucru real, dar, se pare, nepotrivit.

    Ciudat a fost și că, această „lecție”, o învățasem de pe margine când, în locul produsului la care făcea reclamă bloggerul pe care-l urmăream, am rămas cu imaginea unei fetițe și a unei eugenii. Deși pare ușor, lecțiile despre advertoriale se învață scriind dar și respectând multe aspecte. Ai mare dreptate cu exemplele tale. Mulțumesc. Sper că n-am bătut câmpii.

    Bine te-am găsit la tine acasă!

  8. Ethos

    Felicitări pentru locul 2!

    La Superblog e bine să cunoști cât mai bine 🙂 sponsorul fiecărei probe, care-i simultan și juriul acelei probe. Unora le plac articolele serioase, alții vor să pui accent pe produs, unii apreciază mai mult creativitatea. Dacă știi ce-și doresc, pleci cu un avantaj. Altfel, nu cunosc detaliile situației descrise de tine.

    Bun venit și să nu te superi pe mine, dar agreează se scrie cu doi de e, aidoma lui creează! 😛

  9. Evident că nu mă supăr. E vina mea, trebuia să recitesc comentariul. Măcar lucrurile esențiale aș vrea să cred că le cunosc.

  10. Ethos

    Și eu. Dar mă trezesc cu nasul în dexonline destul de des! 🙂

  11. Pentru o secunda te-am crezut, in a doua secunda am simtit ca minti. La sfarsit, ti-am dat dreptate. Dar…daca tot scrii pe bani, trebuie sa-l multumesti pe cel care plateste, cum stii tu mai bine: crezand in ce scrii, mintind sau… cam atat.

  12. Ethos

    De ce trebuie? Hai să adăugăm la relația blogger-sponsor și perspectiva stimei de sine și a respectării unor norme etice și morale. Tot mai zici că trebuie? Dacă cineva te plătește pentru a ucide oameni, trebuie să ucizi, în virtutea faptului că el te plătește și e de datoria ta să-l mulțumești?

    Totuși, observația ta conține un miez de mare adevăr: cât timp sponsorul plătește (și nu cititorul), tu vei servi, într-un fel sau altul, în primul rând interesele sponsorului și abia apoi pe cele ale cititorului, dacă cumva le vei servi și pe acelea. Cheia e să găsești modalitatea de a împăca capra cu varza.

    Tu până acum ai participat mai mult la concursuri, acolo uneori se cam cere să ridici produsul în slăvi. Poate un blog separat, dedicat exclusiv lor, cu titlul ”Creative me” și descrierea ”Concursuri, reclame și publicitate creativă”? Acolo ai putea fabula în voie, cât timp a scris la televizor Publicitate și totul e clar.

    Asta, cel puțin, cred eu că ar fi o soluție.

  13. Cunosc oameni care scriu adertoriale așa cum respiră (evident, așa pare de pe margine, pentru că sunt convinsă că în spate este muncă). Uneori nu-ți dai seama că e advertorial – deși înțeleg că asta devine o problemă pentru unii cititori care se simt păcăliți.
    Nu stiu să scriu advertoriale! Dar am încercat „marea cu degetul” de câteva ori și am costatat că este aceeași doza de subiectivism. Sponsorului poate să-i placă la nebunie, dar ție, cititorului, să-ți provoace greață. Sau invers, cititorii să aprecieze sincer prin comentarii ne-comandate, iar sponsorul să spună că…NU. Depinde ce vrei…pentru că uneori ești nevoit să alegi tabăra pentr ucare scrii: sponsorul sau cititorii. Cine reușește să le îmbine pe amândouă…ăla e „tata-lor”!

    Cred, însă, că un adevertorial ar trebui să nu depășească stilul blogului tău. Asta, dacă ai un stil…

  14. Ethos

    Le poți marca, ca să-și dea seama cititorul. Pe fiecare blog am o etichetă sau o rubrică specială pentru ele, pe care o fac publică în pagina Despre a blogului.

    Un advertorial ar trebui în primul rând să-l mulțumească pe client, că el îl comandă și plătește. Mai departe, ține de tine să-l integrezi în blog și să-l faci citibil. Dacă clientul îți cere ceva ce nu cadrează cu normele tale etice sau cu profilul blogului, îl poți refuza. Oricum, clientul are timp să-ți studieze blogul înainte de a-ți face o ofertă, și deci să vadă ce și cum scrii. Ai un blog de poezii sau texte lirico-fanteziste și-ți cere să prezinți pe un ton cât se poate de serios avantajele centralei lui termice? Mulțumesc frumos, eu scriu poezii, poate vă servește Ethos, succes!

    Nu văd unde ar fi problema asta cu ce cere sponsorul. Sponsorul cere, tu poți zice pas dacă nu-ți place. Sau dacă îți place, înseamnă că așa scrii tu de obicei, iar cititorul cârcotaș a aterizat greșit pe blogul tău.

  15. Nici eu nu as putea sa mint. Poate de asta nici nu am mare succes … :)))

  16. Ethos

    Bine ai venit pe blogul meu! 🙂

  17. Multumesc, Ethos! Bine te-am gasit! 🙂

  18. Da, corect. Sunt marcate.
    În ceea ce mă privește, deși nu-s specialistă, odată ce m-am băgat la „scriere”, sunt conștientă că răsplata vine doar dacă e mulțumit clientul. Eu nu am nicio problemă cu ei.
    Și da, contează enorm cum îmbraci advertorialul ăla…

  19. Faza tare e ca pe soția owner-ului chiar o cheamă Beatrice :)))))

  20. Ethos

    În spatele fiecărui bărbat de succes se află o Beatrice! 🙂

Lasă un răspuns

%d bloggers like this: