Cum e cu topul filmelor Netflix?

Astăzi am aflat despre un film pe care încă nu l-am văzut (și, după toate probabilitățile, nici nu îl voi vedea). Filmul se numește Brazen (Cutezanță), a fost lansat zilele trecute și este în topul Netflix, pe prima poziție, în 54 de țări.

Brazen (2022) - Netflix

Iată ce scrie pe HotNews despre el:

Oamenilor nu le pasă ce spun criticii, era satisfacției media instantanee cerându-le ca, îndată ce liderul în războaiele streamingului lansează ceva ce abonații n-au mai văzut, să-l înghită pe nemestecate. Nu contează că „Brazen / Cutezanță” este oribil, sentiment cu care cei mai mulți sunt de acord și-i dau un scor de 23% pe Rotten Tomatoes (N. red.: și 3,8/10 pe iMDB), din moment ce thrillerul Monikăi Mitchell este deja un succes monstru, în ciuda faptului că a debutat pe 13 ianuarie.

Depinde cum măsurăm succesul. Sau la ce are succes. La număr de vizualizări (eventual de minim 3 minute fiecare, cum făcea Facebook într-o vreme – dacă te uitai 3 secunde la clip, considera că l-ai vizionat, iar clipurile porneau automat)? La calitate? Altfel, paragraful de mai sus nu are prea multă logică. Mă refer la asocierea notei de pe iMDB, de 3.8, cu scorul de 23% de pe Rotten Tomatoes, respectiv cu opinia criticilor. Păi notele de pe iMDB sunt date de public, nu de critici! Și dacă publicul i-a acordat 3.8, cum de este pe primul loc în 54 de țări, cum adică este apreciat de populație? Nu cumva este în top conform statisticilor de casă ale Netflixului? Nu cumva cel care-și laudă marfa este chiar vânzătorul ei? Că altfel, pare un film la care atât criticii (Rotten Tomatoes) cât și opinia publică (iMDB) sunt de acord că-i foarte slab.

Issabela Cotelin zice că filmul e insipid și că:

Mai sînt și alte scene fără cap și coadă. De exemplu, cadrul în care ea, scriitoarea, se duce cu zîmbetul pe buze la căpitanul echipei polițiste (care era tot o blondă) și spune că vrea să participe activ la anchetă, deoarece e un foarte bun profiler (vezi cărțile scrise de ea…). Iar căpităneasa, guess what again, îi dă voie instant, nestînd o clipă pe gînduri.

Trec peste partea de corectitudine politică (căpitanul era o căpităneasă) și sunt de acord cu concluzia că-i trasă de coadă. Sau de păr. Până și în serialul Lucifer, care-i o pastișă atât de evidentă încât îți cere de la bun început să-ți lași discernământul la o parte și să enjoy the ride, intriga fiind că Michiduță a coborât (sau urcat) din Infern pe Pământ, unde s-a așezat la casa lui, e patronul unui club din Los Angeles, duce o viață de lux și ajunge să ajute poliția la rezolvarea anumitor crime (prin talentele sale unice), deci până și-n această parodie la tot ce înseamnă seriozitate, protagonistului i-a luat un episod întreg să ajungă să fie acceptat, mai întâi de o singură polițistă, drept partenerul ei neoficial. Și nu pentru că a scris o carte sau și-a pus nume Lucifer Morningstar, ci pentru că se dovedește mai întâi foarte util și cu o mulțime de conexiuni.

Filmele Netflix sunt într-o pantă descendentă. Sau poate filmele la modul general? În afară de asta, eu chiar sunt curios: cum măsoară Netflix succesul unui film și pe ce baze își întocmește topul? Poate mă lămurește cineva.

Lasă un răspuns